Zina Zen – simplă, pozitivă, interesantă

nicoleta

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Simt o plăcere aparte atunci cînd descopăr oameni interesanţi, care ştiu ce vor şi au multe de spus. Sunt intrigată de maniera de a vedea lucrurile din viaţa lor simple şi de a le simplifica şi mai mult. Suntem ceea ce gîndim, ceea ce vrem să fim şi ceilalţi ne văd exact aşa cum vrem noi să ne vadă. Recent, am cunoscut-o pe Zina Zen, o bloggeriţă foarte interesantă care merită să fie parte a Jurnalului meu de suflet. Născută în R. Moldova, dar îşi desfăşoară activitatea în România. Scrie în România, dar este foarte citită şi apreciată în R. Moldova.

Citim şi recitim zilnic scrierile-i cu o mireasmă aparte, cu un gust de gutuie primăvăratică, cu fluturi în stomac, cu miresme îmbătătoare de toate culorile vieţii. Am profitat de profesia mea de jurnalist şi am întrebat-o despre multe, dar au fost altfel de întrebări, trăite, percepute, gîndite.

Totul e important să faci la momentul potrivit, dar totuşi ce este cel mai important?

Fiecare moment al vieții noastre are importanța pe care trebuie să o aibă. Totul vine și se întâmplă la timpul potrivit. Ce e important azi, ieri nici nu exista, iar mâine poate fi lipsit de orice relevanță. Cu valabilitate generală în timp, cred că important este să avem grijă de apropiații noștri – familie și prieteni, să avem compasiune, răbdare și înțelegere pentru semeni și să ne gândim mai mult la sănătatea și dezvoltarea noastră continuă. Încerc să fug de plafonare, de mediocritate și de regimul auto-pilot. Cel mai important, cred, este să faci (sau să înveți să faci) totul cu iubire. Să o ai și să o simți tot timpul, indiferent de moment. Categoric, iubirea este cel mai important lucru din viața unui om. Iubirea, în general, ca stare, ca mod de viață. Sub umbrela ei se întâmplă totul.

Alergăm cu paşi grăbiţi după carieră. Refuzăm deseori întîlnirile cu cei dragi pe motiv că muncim. Uităm de anii frumoşi, dar atunci cînd ne împiedicăm de singurătate şi tristeţe ce facem?

Ne oprim, facem o pauză, privim cu atenție în jur și încercăm să ne amintim cum vedeam în copilărie, maturitatea. Ce voiam să facem, unde să ajungem, cine/ce să devenim. Eu cred foarte mult în pauze. Am momente în care simt nevoia să mă închid în casă sau să merg într-un loc nou, ca să-mi reașez totul în cap și suflet. Trebuie să fim corecți cu noi, să ne asumăm greșelile, devierile de la traseu, compromisurile. Fiecare e cel mai bun prieten al său. Dacă ești pe deplin sincer cu tine, inima o să-ți arate calea cea mai scurtă spre lumină, frumusețe și sărbătoarea vieții.

Durere, lacrimi, suferinţă. Oamenii mereu sunt nemulţumiţi, caută altceva, de ce nu ştim să ne mulţumim cu puţine, dar plăcute lucruri?

Oamenii au așteptări foarte mari de la ei înșiși și de la alți oameni. Nu știu de ce contează atât de mult cum suntem în raport cu alții și tot ce cred ceilalți despre noi. Este normal să te gândești și la cei din jur, când iei o decizie, mai ales dacă-i privește și pe ei. Dar oamenii uită să se gândească la ei, în primul rând. Se încred foarte mult în alți oameni, în sfaturi străine, în modele care nu au nici o legătură cu ei, cu afinitățile și aspirațiile lor. Dar răspunsul este întotdeauna la noi. Dacă nu știm, trebuie să învățăm să facem ce ne place și ne face să zâmbim până și cu ficatul, cum ar zice Ketut din „Eat, pray, love”. Ne lipsește un pic de nebunie și un pic de curaj în viață. Și ar fi bine ca toată lumea să-și asume și recunoască că se mulțumește cu mai puțin sau cu altfel de lucruri/persoane decât ceilalți.

Spunea cineva că singurătatea e la modă în secolul nostru. Eşti de acord sau ce ai de adăugat, comentat?

Cred că nu singurătatea, ci însingurarea, mai degrabă. Nu cred că este o modă, cred că este un rezultat. Trăim într-ul secol al vitezei, puternic tehnologizat, oamenii sunt mobili, circulă mult. Ideea de cămin, de rădăcini, de familie, de comunitate se pierde, într-adevăr. Mai ales că noi provenim dintr-un mediu cu multe tradiții și obiceiuri. Eu am cunoscut oameni singuratici, dar fericiți. Și oameni – parte dintr-un cuplu, aparent perfect – debusolați, nefericiți, triști. Am un prieten bun, de cincizeci și un pic de ani, care mi-a recunoscut că este singuratic, dar fericit. Călătorește mult, scrie, trăiește. Un alt prieten de-al meu, alt singuratic, alege câte o țară, se mută acolo, învață limba, lucrează și trăiește printre localnici, ajutând comunitatea în care se află și rudele și prietenii din Moldova. Nu cred că singurătatea este o boală, un stigmat. Chapeau bas pentru oamenii care și-au dat seama că aceasta este formula care-i face fericiți. Dacă așa se simt confortabil și sunt împliniți – de ce să chinuie un alt suflet, numai pentru că modelul este „familia – celula societății”?

Femeile iubesc cu….?

Cu totul.

Femeia puternică este …

Femeie.

La 35 de ani cum se priveşte lumea, ce greşeli trebuie să evităm şi la ce detalii să atragem atenţie mai mult?

Cei mai buni profesori pe care am putea să-i avem în viață sunt greșelile noastre. Chiar dacă suferim, ni se pare nedrept și simțim că lumea se termină, trebuie să ne bucurăm pentru fiecare experiență trăită. Pentru că totul se întâmplă cu un rost. Avem de învățat din orice. Din totul.

E greu să defineşti fericirea. Dar tu ai găsit o formulă, o noţiune?

Fericirea, pentru mine, înseamnă sărbătoarea vieții. Nu știu s-o definesc. În fond, nu cred că este atât de important asta. Decât să pierdem timp valoros, căutând formule și definiții, mai bine construim cât mai multe momente care ne fac sufletul să vibreze.

Ce le place oamenilor sa le spunem cel mai des?

Ce simțim. „Mi-e dor”, „Sunt mândră de tine”, „Ești valoros”, „Mă bucur că ești în viața mea” etc. Și, cel mai important, „Mulțumesc”. Important este să fim sinceri în tot ce spunem. Și să fie spus din toată inima.

Iubim, ne certăm, plîngem şi iar o luăm de la început. Cum e cu dragostea în viaţa ta?

O caut, o prețuiesc, o am, o pierd, o dăruiesc, o cerșesc, o risc, o tem, o ascund, o scriu, o trăiesc. Cum e la toți, cu dragostea :).

O relaţie presupune iubire, împăcare, iertare, uitare. Cît de mult eşti dispusă să cedezi şi să negociezi într-o relaţie?

Depinde. De relație. De moment. De mine.

Terapia dragostei sau cum pot fi definite momentele romantice ale Zinei Zen?

Confort. Flori. Șoapte. Rime. Echilibru. Ritm comun.

Eşti inundată de un pozitivism aparte şi te felicit pentru felul frumos de a fi alături de oameni. Optimismul se învaţă a-l practica sau se naşte din plăcerile vieţii oferite zi de zi?

Mulțumesc! De optimism te molipsești. Dacă ai în jur oameni deschiși, frumoși, corecți și veseli, devii și tu la fel. Fără să vrei, fără să înțelegi cum. Optimismul se ia din cărți bune, din teatru, din metrou, de pe stradă. Și când devine o stare de fapt, nu mai contează de unde îl ai. Important este să poți avea curajul de a renunța la tot ce este toxic în viața ta. Și este greu, pentru că uneori, e vorba de oameni pe care-i credem apropiați.

Ai început să scrii din ce motiv. Despre ce scrii, cînd scrii? Detalii.

Scriu de multă vreme. Mai greu a fost să public ce scriu și să-mi asum cuvintele. Motivul principal este că unele lucruri voiau/trebuiau să iasă din capul meu. Le simțeam în cuvinte, în fraze complicate și doar când le așezam pe hârtie, vedeam și înțelegeam întreg tabloul. Scriu despre orice. Mai degrabă descriu. Ce văd, ce asociez, ce-mi amintesc, ce cred, ce vreau, ce visez. Scriu despre ce mi-e dor, mi-e greu și doare. Despre cum trece. Despre iubire, speranță, viață, culori și perspective. Despre oameni. Scriu simplu. Despre iubire. Cu multă iubire. Iar cititorul, în funcție de starea sa, găsește sau se regăsește diferit.

După acte eşti moldoveancă, dar şi româncă. Născută în R. Moldova, dar locuieşti de 18 ani la Bucureşti, îţi stabileşti întîlnire cu colegii de clasă de dincolo de Prut, pentru că pe cei din dincoace îi vezi mai des. Eşti nostalgică după ţara de origine? De ce ai ales să te stabileşti în România? Te vei întoarce la vîrsta a treia înapoi?

M-am născut în Moldova și la 17 ani am venit la București, la facultate. Nu știam unde mă voi stabili, așa s-a întâmplat să rămân în România. Puteam să mă întorc în Moldova, puteam să plec mai departe. Dar lucrurile s-au legat astfel, încât m-am stabilit la București – un oraș mare, frumos, în care nu te plictisești niciodată, de unde ajungi cu trenul, mașina sau avionul, oriunde. Și la întâlnirile cu foștii colegi de clasă, și la aniversări, și la Paris, și la Cojușna la culesul viei, și la Roma, Londra, Koln sau Bratislava. Cele mai dese drumuri au fost la mama. Cred că o să scriu o carte despre acest drum, cu trenul, „Prietenia”. Deși e același tren și aceeași distanță, fiecare drum parcurs între aceste două orașe ale inimii mele, a fost mai lung sau mai scurt decât celelalte. Iubesc Chișinăul și Moldova. Acolo îmi sunt rădăcinile. Odată pe an, merg o săptămână la țară. Fără internet, televiziune și telefon. Respir aer curat, merg desculță, mănânc din grădină, seara admir stelele, dorm în liniște. De acolo îmi iau cea mai bună energie. Acolo mă simt cel mai fericit și liber om al universului. Acolo niciodată nu mi-e frică. Învăț de la vecinii noștri, din simplitatea și omenia lor, din bunul simț și respectul pentru ceilalți, pentru pâine, pentru viață. Îmi este absolul necesară această săptămână pe an, pe malul Răutului.

Nu știu ce voi face la vârsta a treia, pare destul de departe și nu am învățat încă să fac planuri pe termen atât de lung :).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s