RSS

„Fericirea” pe gheaţă

07 Mai

bunelul

A fost război.

Ecoul lui şi-acum mai este viu.

Cămăşi mai vechi, mai noi,

Amară amintire de la fiu.

(„Cămăşile”, Grigore Vieru)

Scaunul de sub nucul de la poarta din s. Bălăneşti, r-nul Nisporeni este locul unde Ion Sorici îşi petrece aproape tot timpul. Rămas văduv de 12 ani, aşteaptă cu nerăbdare să mai treacă cineva pe drum să mai schimbe o vorbă, două. Să afle dacă vreun prieten, vreun coleg sau vreun cumătru au trecut în lumea cealaltă. Născut în anul 1926, pe 12 iulie, unicul veteran de război rămas în viaţă din comuna ce mai leagă un alt sat, îşi numără atent zecile de riduri, dar renunţă să spună cifra lor, deoarece ştie că fiecare dintre ele are o istorie aparte. Vizibil obosit de anii grei prin care a fost sortit să treacă, moş Ion acceptă să-şi împărtăşească povestea extrem de controversată minunându-se cum de mai este în viaţă.

Bătrân, neputincios, slăbit de grijile vremii, trăieşte de pe o zi pe alta, crezându-se un erou. Cu greu ajunge dintr-o parte în alta a ogrăzii fiind ajutat de cele două bastoane fără de care nu ar putea face nimic. „Sunt sănătos, puternic, simt că aş mai avea vreo 50 de ani de trăit. De la brâu în sus nimic nu mă doare, dar picioarele o să mă bage în pământ, mă mişc foarte greu din cauza lor”, zice moş Ion. Într-o discuţie de câteva ore amintirile despre viaţa trăită au fost depănate atent, pentru că are o memorie fenomenală, pe care vă îndemn să o citiţi.

Aveam 18 ani când m-au luat la război”

În primăvara anului 1944, pe când nemţii şi ruşii luau, fără milă, orice băiat care ar putea ţine arma în mână, la război, tânărul Ion Sorici timp de două luni de zile a trăit cu animalele prin pădurea Cobahului, la Căbăieşti, crezând că astfel va scăpa de teroarea armatei. „Totuşi, într-un târziu, văd că vine sora la mine, trimisă de mama, să mă anunţe că nemţii l-au arestat pe tata şi să mă duc urgent acolo că de nu îl vor împuşca. Atunci m-am gândit că sunt scumpe animalele, dar mai scumpi – părinţii. Aşa am luat vaca, boii, calul şi m-am dus la el. Of, când mă gândesc prin câte am trecut îmi vine a plânge”, spune moşul, în timp ce caută batista pentru că ochii îi sunt plini de lacrimi.

„Ajuns acasă mama a leşinat când m-a văzut, repede o ajut să-şi revină şi o întreb ce se întâmplă. Ea spune uite cuvânt de la tatăl tău: iei boii şi te duci la Primărie. Am făcut aşa cum mi s-a cerut şi tata a fost eliberat, spunându-mi că dacă timp de 2 luni războiul se opreşte ne dau boii înapoi”, continuă veteranul celui de-al doilea război mondial.

După o lună de zile, la o bucată de noapte, tânărul a fost trezit pentru a merge să scoată, alături de alţi viteji, tunurile nemţilor de după un deal. „A fost nevoie de şase perechi de boi care au scos tunul şi alte şase perechi de cai care l-au dus mai departe, nu ştiu unde. După care ne-am retras, pentru o perioadă, pentru a ne odihni, deoarece urma să mai scoatem unul, dar între timp a început ploaia şi ne-a creat probleme. În acelaşi timp au apărut ruşii şi s-a început bătălia”.

Bombele cădeau pe lângă ei ca picăturile de ploaie, într-o zi ploioasă. Speriaţi, tinerii luptători, au început să fugă care şi încotro. Doar moş Ion a rămas pentru că a simţit un fior rece la tâmpla sa, fiind ameninţat cu pistolul să nu fugă. Târâindu-se în genunchi, cu frânghia boilor în mână, a ajuns într-un final în deal. „Aveam inima cât un purice de frica bombelor care tot cădeau pe lângă mine şi aşa la o cotitură o bombă a rănit vreo trei boi, fărmând şi jugul animalelor. M-am speriat atât de tare că am scăpat tot ce aveam în mână. Neamţul a lăsat arma jos şi a început să oprească boii. Eu dacă am văzut că el a lăsat „rivolverul” mi-am luat traista cu ce mai aveam şi am fugit prin pădurea din apropiere. Între timp am văzut cum biserica a fost distrusă de o bombă”, povesteşte cu amărăciune bunelul a nouă nepoţi şi 10 strănepoţi.

Noaptea aceea a fost una de coşmar. Nu ştia ce să facă, unde să se ascundă. A mers mai întâi la coliba pe care o făcuse în timp ce păzea animalele, după care s-a adăpostit la un bătrânel care l-a servit cu un pahar de vin. A fost un lucru extraordinar, îşi aminteşte moş Ion. Pe timpuri, vinul era considerat o licoare preţioasă ce se găsea mai greu pe masa gospodarilor. „Moş Petrache m-a sfătuit să nu mă pornesc noaptea, pentru că trebuia să trec prin două păduri, iar nemţii patrulează şi pot să mă împuşte. Aşa am dormit pe prispa casei lui şi când a răsărit soarele am pornit spre casă”. Drumul a fost anevoios presărat cu multă frică, dar a ajuns cu bine. „Când m-au văzut părinţii, cei doi fraţi şi două surori care stăteau la masă au lăsat lingurile jos întrebându-mă ce se întâmplă. Povestindu-le prin ce am trecut, au început toţi a plânge şi au fost de acord să rămân acasă”.

Pâine mucegăită şi coji de cartofi din veceu – meniul zilei

După o lună de zile tinerii din sat au fost chemaţi din nou la război. „Ne-au chemat la „Selsovet” şi fără a ne întreba ceva, ne-au dat trăsuri şi ne-au spus să ne luăm mâncare pentru o săptămână. Dar ce mâncare poţi să-ţi iei pentru atâta timp dacă era o căldură infernală, fiind prin luna august. Am plecat la Chişinău şi după ce ne-au ţinut două săptămâni ne-au trimis înapoi acasă să ne mai luăm mâncare. Timp de 24 de ore am mers pe jos de la Chişinău până în sat, la Căbăieşti, r-nul Călăraşi, pentru că nu aveau cu ce să ne ducă în Rusia, la război.

… Într-un sfârşit am fost porniţi pe drumul infernului”.

Fără mâncare, doar cu bucăţi mici de pâine neagră, mucegăită, care trebuia să le-ajungă pentru o zi întreagă, a supravieţuit şi a trecut prin chinuri groaznice. „Mâncam pâine mucegăită şi aveam impresia că este cea mai dulce şi mai gustoasă. Vă imaginaţi ce timpuri am trăit?”, spune moş Ion. Dacă pentru noi supa are un anumit gust, atunci ostaşii erau nevoiţi să mănânce supă ce conţinea doar apă şi câte un fir de ovăz sau de orz. Erau mereu flămânzi, căutau să mai mănânce ceva. Aşa, într-o zi, au găsit coji de cartofi aruncaţi în veceu, i-au pus în cutii de conserve aduse din America, le-au pârjolit puţin deasupra focului pentru a se mai încălzi şi, astfel, mai pregăteau ceva de mâncare.

„Cina noastră era din capuri de peşte sau peştişori foarte săraţi pe care îi mâncam fără a bea apă, pentru că o închideau. Noaptea aveau toţi o sete de nedescris. Căutau apă, dar de unde? Au fost timpuri foarte grele, dar voi ziceţi că acum e greu”, spune, cu indignare, Ion Sorici.

Aşa au continuat să mănânce peşte sărat timp de o săptămână, până mulţi dintre ei au murit de sete. Cei mai rezistenţi, însă, au avut parte de o noutate, li s-au dat haine bune, militare, iar ceea ce aveau ei, adică opincile, nişte bucăţi de materie, căciulile găurite, le-au spus să le împacheteze cu scopul de a le trimite acasă. „Ei, hai, ce haine aveam noi dacă le-aţi vedea acum aţi râde până la lacrimi. Îmi amintesc cu durere, că după ce ieşeam de la baie (un butoi cu puţină apă fierbinte), care aveam voie doar odată pe săptămână, aproape că nu ne cunoşteam unii pe alţii”, îşi aminteşte ostaşul Sorici.

Apoi au început, în fiecare zi, instruirea, făceau diferite exerciţii, alergau foarte mult, construiau tranşee, pregătindu-se de război. „Îmi amintesc cu durere cum ne dădeau să desfacem fiecare element din arma pe care o purtam şi apoi să-l punem la loc, dar nu ni se explica nimic. Noi ne gândeam, fiind mai mulţi din Moldova, oare ce înseamnă asta? Am trăit vremuri grele. Ne trezeam devreme şi ne culcam foarte târziu şi nu eram obişnuiţi cu un astfel de regim”.

Dacă se auzea ordinul „Trezirea!”, timp de 5 minute toţi soldaţii trebuiau să fie îmbrăcaţi şi pregătiţi spre ieşire. Cei mai mulţi reuşeau, însă unul dintre ei întotdeauna întârzia şi tot de atâtea ori era scos în faţă şi spălat din greu cu zăpadă pe faţă ca pedeapsă.

Dormeau dezbrăcaţi pe bucăţi de gheaţă  

Într-o zi sunt anunţaţi că vor avea de parcurs un drum foarte lung şi au început să se îndrepte, pe jos, spre Polonia. „Ne mânau ca pe vite zi şi noapte fără întrerupere. Dormeam din picioare, cădeam unul peste altul, pe jos. Ajunşi, într-un târziu, am locuit în nişte colibe. Paturile erau împărţite în două rânduri, pe care erau puse crengi de brad cu bucăţi de gheaţă groasă, ca un fel de albituri. Când ne-au spus să ne culcăm acolo, toţi îmbrăcaţi foarte subţire, am înlemnit. Eu eram răcit, îmi curgea nasul cum curge apa la robinet şi zic, gata aici mi-i sfârşitul”.

Totuşi, tânărul s-a întâlnit cu băieţi din satele vecine, care mai aveau ceva haine şi l-au pus pe cele mai groase peste crengile de brad pentru a se încălzi, iar cu altele s-au învelit. Încet, dar s-a topit gheaţa. Camera era foarte mare şi friguroasă, mai ales că soba era la uşă şi dacă încercau să facă focul imediat îl stingeau.

„Ne culcam toţi cu pielea goală să ne încălzim şi dacă ieşea unul dintre noi înapoi nu mai putea veni pentru că stăteam lipiţi unul de celălalt. Dormeam puţin, doar câteva ore pe noapte după care ne trezeau şi iar făceam exerciţii. Iar dacă primeam comanda „culcat” eram obligaţi să o facem oriunde am fi fost: pe gheaţă, în apă, în glod”.

În Polonia au stat o perioadă scurtă de timp, dar nu poate spune cu precizie, veteranul, câte săptămâni anume, pentru că n-aveau ceas, calendar sau altceva după care să se conducă. „Nu ştiam ce zi este, ce oră, ce săptămână sau lună. Care mai cunoşteau carte scriau localităţile, zilele, râurile, pentru că aici era hârtie, pixuri, dar eu nu ştiam. Alţii, sărmanii, aşa şi rămâneau cu tot cu scrisoare acolo, fiind ucişi ori de grenade, ori împuşcaţi”.

În perioada războiului, tinerii soldaţi, erau împuşcaţi cu motiv şi fără, dar în mod special erau ucişi cei care încercau să fugă. „Câţiva dintre ei au fost prinşi şi închişi vreo săptămână după care i-au scos iarna afară, i-au pus să-şi ape groapa, apoi a adunat armata în trei părţi şi generalul le-a citit sentinţa fiind împuşcaţi cu automatul în semnul crucii. Unul dintre ei a căzut chiar în groapă, altul, însă, pe mal şi după ce i-a fost luată mantaua l-au dat în groapă. Atunci ne-au ţinut o lecţie şi ne-au spus cine fuge va fi împuşcat fără vreun ordin şi familia de acasă ridicată în Siberia. Când am mai auzit şi aşa ceva zic, nu mai fug eu, dar tot când vedeam cum îi împuşcă pentru nimicuri ba pe unu, ba pe altul recunosc că tare îmi doream. Cădeau ba în faţa mea, ba într-o parte. Îmi era frică, sincer, dar dacă spuneau „Înainte!” ordinul era obligatoriu de respectat”.

„Măi, Ioane, mai eşti viu?”

După Polonia a urmat Germania, unde situaţia era total diferită. Aveau ce mânca şi ce bea şi astfel a devenit mai puternic soldatul Sorici, pentru că era foarte slab. „Aici eram pe linia unu de front şi cum mergeam noi în coloană, aud că mă strigă cineva:

-Măi, Ioane, mai eşti viu?

Mă uit este badea Vasile, un constănean şi zâmbind îi răspund, da!

-De azi nu ne mai vedem”, am auzit un alt răspuns şi, într-adevăr, nu l-am mai văzut”.

Şi acolo multe a mai văzut tânărul de doar 18 ani. Peste tot pe unde mergeau erau doar oameni spânzuraţi, împuşcaţi. „Pe cei spânzuraţi îi bătea vântul într-o parte şi-n alta şi m-am speriat, gândindu-mă uite viaţa omului cum poate fi”, menţionează moş Ion, în timp ce ridică batista să-şi şteargă lacrimile.

De fapt, a fost şi el la doar un pas de moarte, dar soarta i-a mai oferit o şansă. În timp ce trecea un râu, a fost rănit la picior. Ajuns pe mal a început să-şi schimbe „oghelele” adică ciorapii confecţionaţi din mai multe bucăţi de material, dar în acelaşi timp pe acolo au trecut câţiva ruşi, văzându-l singur au dat ordin să fie împuşcat şi aruncat în râu. Noroc, însă, că unul dintre ei l-a recunoscut că era de naţionalitate moldovean şi a spus că nu trebuie împuşcat şi au mers cu el l-a căpitan, unde era şi un traducător să povestească ce s-a întâmplat. „În timp ce urcam dealul vedeam cum un băiat împuşcat se ducea de-a dura la vale. Atunci m-am gândit: după el cred că voi urma eu. Ei, ce să fac, asta este. Le explic şefilor cum s-a întâmplat totul la râu şi au decis să mă ducă pe linie şi doar în cazul în care voi încerca să fug mă vor împuşca fără nici un ordin. Eu ce eram prost să fug, deja ştiam ce poate să mi se întâmple”, spune moş Ion.

Într-o seară îi anunţă colonelul că vor trece ruşii prin aproape în spionaj, iar pentru a sta de veghe a fost însărcinat tânărul soldat cu un coleg, Mihail Ciobanu. Înarmaţi până în dinţi s-au aşezat într-un şanţ şi aşteptau. „Târziu, pe jumătate adormiţi, parcă aud ceva, dar pentru că era o noapte foarte întunecoasă nu vedeam nimic, doar auzeam tropote. Îi fac repede semn colegului şi-l trezesc. Când ajung în dreptul nostru vedem mai mulţi cai, dar fără oameni pe ei. Au trecut pe lângă noi şi s-au dus departe. Apoi aud, peste puţin timp, iar tropăit de cai, dar iar nimic, niciun foc de armă sau vreun chip de om. Totuşi, nu s-au dus prea departe, au deschis focurile de armă şi atunci am văzut că, de fapt, ostaşii erau ascunşi sub cai. Imediat s-a început un schimb de focuri, pe care i-am rănit, pe care i-am ucis, pe care i-am prins vii. Of, când îmi amintesc, mă doare sufletul”.

A doua zi de dimineaţă a început războiul între ruşi şi nemţi şi o bombă a căzut exact lângă ostaşul Sorici şi i-a atins piciorul drept. „Şi uite până în anul 2010 am stat cu o bucată de fier în picior de la acea bombă. Aşa am ajuns în spital, unde condiţiile erau foarte bune, mâncam tot ce-mi doream şi am stat timp de o lună. După asta m-au luat în cîrje iar pe front”.

A luptat mergând pe jos zile şi nopţi, a avut de suferit şi aşa i s-a deschis rana la picior. „Am fost dus la control şi îmi spune să ridic cămaşa, eu îi zic că mă doare piciorul, dar ei mă verificau pe sus. Aşa au decis să mă trimită pe jumătate de an acasă, pentru că eram foarte slăbit. Când am auzit, de bucurie mă gândeam chiar să-mi fi dat aur că n-aveam nevoie. Erau deja aproape doi ani de când nu mai ştiam nimic de părinţi şi fraţii mei”, îşi aminteşte moş Ion.

„Trebuie să-ţi iei rochiţă”

A venit, în sfârşit, ziua de 7 martie când a început aventura spre casă şi abia pe data de14 martie a ajuns în ograda copilăriei. Drumul a fost foarte anevoios. Mergea cu ce transport întâlnea, dar cea mai mare parte a mers pe jos. „În Kiev trebuia să cumpăr bilet la tren spre Moldova şi când am intrat în gară un soldat stătea pe scaun. Un om slab, gârbovit, greu de recunoscut şi când trec pe lângă el mă strigă. Când mă uit e un consătean şi-mi spune să-l ajut să meargă acasă.

La o staţie de tren un soldat mă întreabă dacă nu am bon pentru mâncare, că aşa primeam noi, soldaţii, şi i l-am dat. Mă gândeam fericit că acasă mă aşteaptă numai bunătăţi. Ei, când am ajuns şi am văzut ce sărăcie m-am speriat. Doi fraţi morţi din cauza bolilor ce bântuiau pe atunci, tif, cori, deochi. Tata venise nu demult de la război, vaca tăiată şi mâncată, boii luaţi de ruşi.

Îmi amintesc nici dinţii nu aveam cu ce-i spăla, capul îl spălam cu apă din bâlhace, pentru că nu erau nici fântâni şi cu leşie, cenuşă din sobă, mai aveam un fel de săpun cu care ne spălam, dar făceam păduchi.  De multe ori adormeam cu mâinile şi picioarele murdare de lut”.

Cel mai bucuros de reîntâlnire a fost bunelul său care venit seara de la câmp a adus un ulcior de vin, au mâncat, povestind, pe-ndelete, cele întâmplate. După care până toamna târziu au lucrat împreună pe câmp.

„Eu mai mult munceam pe câmp, iar bunelul îmi aducea de mâncare. Într-o zi îmi spune: „tu ţi-ai făcut datoria deja poate nu te vor mai lua în armată, dar e timpul să-ţi iei o rochiţă”. Eu băiat tânăr, de 20 de ani, nu am înţeles imediat la ce se referă şi-i zic: bunele ce să fac eu cu rochiţa. Zice dacă îţi vei găsi rochiţă o să fie mai bine.

Într-o zi vin acasă de pe câmp şi-mi spune bunelul ţi-am găsit rochiţă. Şi ne-am pornit să luăm fata. Am vorbit câte ceva cu toţii după care eu cu Catinca am mers în casa cea mare să vedem dacă ne potrivim. Noi ne cunoşteam, dar n-am mai vorbit până atunci. După ce am spus că suntem ambii de acord să ne căsătorim s-au început pregătirile pentru nuntă. Ea a venit cu avere, pentru că aşa era pe timpuri: ogheal, veretcă, 10 saci, sofcă, zestre, şal, burluz, pământ, nu ca acum o pereche de chiloţi şi s-o măritat”, povesteşte cu entuziasm moş Ion.

După o lună de întâlnire au făcut o nuntă de 3 zile. Conform tradiţiei, sâmbătă a luat mireasa de acasă, duminică au fost la biserică, după care au continuat sărbătoarea, iar luni – nunta cea mare.

Ion şi Catinca Sorici au locuit împreună timp de 56 de ani. Au construit 3 case, au crescut 6 copii dintre care 2 au murit. Chiar dacă bărbatul spunea mereu că el va fi primul cel care va muri – a fost ea cea care nu a rezistat ispitei. La 76 de ani, pe 23 aprilie, la ora 8.30 dimineaţa a privit pentru ultima dată în jur, liniştită a închis ochii şi n-a mai răsuflat.

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

 
%d blogeri au apreciat asta: