O viaţă de om…

Soarele ne infecta ademenitor cu razele sale călduţe. Verdele ne copleşea privirea. Văzînd cum ne zâmbesc cu drag firicelele de iarbă suntem fericiţi atunci cînd floricelele zglobii ni se închină de sănătate prin mirosul lor îmbietor. Este o privelişte foarte furmoasă. E minunată lumea copilăriei.

Mă uit de pe balconul casei şi văd tot satul. Văd acoperişurile zecilor de case, multe dintre ele rămase fără stăpîn printre copacii doldora de flori, care, în curînd, vor deveni fructe şi dealurile care aşteaptă cuminţi să fie bătătorite de urmele copiilor noştri.

Sunt cuprinsă de un val puternic de mireasma proaspătă a florilor de salcîm. La ureche încearcă cineva să îmi spună ceva. Este un limbaj prea complicat pentru mine, nu înţeleg ce spun fluturaşii. Privim duşi pe unda amintirilor. Nu înţelegem cînd a trecut timpul şi am devenit şi noi, bunei.

S-a lăsat înserarea, satul, încet, încet se stinge. Vedem soarele cum apune, auzim ultimele strigăte de cocoş, ultimul lătrat de cîine, privim ultimele stele care cad.

….. Mîine vom merge la cimitir, acolo unde de 9 ani ne aşteaptă bunicuţa noastră. Acolo unde mergem şi vorbim cu ea, îi povestim tot ce am mai auzit, ce se mai întîmplă, dar nu primim nici un răspuns. Nu ştiu, poate ne aude, poate ne înţelege, dar niciodată nu ne-a răspuns… Dumnezeu să o odihnească în pace!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s