Valeriu Turea, Ambasadorul R. Moldova în Portugalia: ”Moldovenii din Portugalia sunt oameni de foarte bună calitate”

NOTĂ: Interviul a fost publicat pe 30 Martie 2011 pe site-ul http://www.arena.md

Ambasadorul R. Moldova în Portugalia, Valeriu Turea, aflat de jumătate de an în Portugalia, se bucură de o relație destul de bună cu cetățenii moldoveni stabiliți acolo. ”Majoritatea  adresărilor cetățenilor noștri sunt de ordin consular, dar mă bucur că oamenii bat la uşa misiunii  nu doar atunci când au de rezolvat o problemă, ci şi să mai stea la o vorbă de suflet. Iar lucrul acesta se întâmplă numai atunci când cetăţeanul se convinge că este tratat cu înţelegere şi respect.

Aflându-se atât de departe de R. Moldova, la 10 mii de km distanță, ambasadorului îi este cel mai tare dor ”de casă, de copii şi de nepoţi, de prieteni, de strada Alecsandri pe unde mă plimbam când eram student și unde locuiesc acum, de cărţile pe care nu le-am putut lua cu mine la Lisabona. Am în curte un cais care rodeşte nişte caise uriaşe. Într-o noapte, am ieşit afară şi am rămas fascinat, pur şi simplu, de ceea ce am văzut: caisele mele luminau pe fundalul cerului înstelat. Şi cum luminau!”  

Se mândrește cu o bibliotecă de câteva mii de volume clasificate arbitrar după principii gen „acces cotidian”, „lecturi de duminică”, „afară-i toamnă, frunză-mprăştiată”, „pentru nepoţi”, „poate că-n altă viaţă”.

Întrebat ce apreciază cel mai mult în viaţă, Valeriu Turea a spus că familia, cu toate că recunoaște că ar trebui să-i acorde mai multă atenţie. ”Îmi place  munca mea, deşi, este loc pentru mult mai bine”. Nu se laudă cu mulți prieteni, ” doar câţiva, în  schimb ce prieteni!” Despre dorințele de viitor, ambasadorul a preferat să răspundă cu o vorbă înţeleaptă: ”dacă dorești să-l faci pe Dumnezeu să râdă, spune ce planuri ai”.

– De ce Ambasador în Portugalia? Este întâmplător sau nu faptul că aţi devenit Ambasador?

De ce Ambasador sau de ce în Portugalia? Vă mărturisesc sincer, sunt în dificultate să răspund la această întrebare… Vă daţi seama, decizia nu-mi aparţine e a ministrului Iurie Leancă. Bănuiesc că are anumite raţiuni în această privinţă, însă atunci când mi-a propus să merg la Lisabona, am fost luat oarecum prin surprindere. Nu că m-ar fi lăsat refractar o asemenea ofertă – pur şi simplu, pe agenda mea nu figura o schimbare bruscă de mediu, climă, anturaj.

– Sunt un profan în misticism, nici superstiţios nu par a fi, dar cred în forţa gândului pozitiv şi în tâlcul unor semne, cuvinte, gesturi, întâmplări, care te duc la ideea că în viaţă nimic nu e întâmplător. „Cuvintele atrag realul”, zicea Nichita Stănescu şi cred că e un mare adevăr. În 1969, proaspăt student la jurnalistică, nu mai ţin minte în care librărie, cumpărasem, absolut fără nici o trebuinţă, un ghid de conversaţie polono-rus. Nu aveam o motivaţie concretă să-l procur, dar am făcut-o. Era un ghid destul de ideologizat, care plătea tribut timpurilor în care a fost editat, ceea ce nu m-a împiedicat să descopăr, mai mult la nivel intuitiv, că există şi altă lume, „un ceva mult mai altfel”. Ei bine, în 2003 am fost trimis consilier la Ambasada Republicii Moldova în Polonia. Mi-am amintit de ghidul cumpărat în primul an de studenţie. Am început să învăţ limba şi mi-a fost de folos. Deoarece nu am exersat-o, ulterior am uitat multe lucruri, dar acum câteva săptămâni m-am întâlnit cu Ambasadoarea Poloniei la Lisabona şi am avut o bucurie aproape copilărească să discutăm în poloneză şi să mă conving încă o dată că dragostea mea pentru această ţară nu este una efemeră, ci rămâne pentru tot restul anilor. O întâmplare? Poate fi. Dar… în 1983, la fel absolut întâmplător şi fără necesitate reală, am cumpărat un dicţionar portughez-român. Cum l-am cumpărat, aşa l-am şi uitat. Toamna trecută, însă, înainte de a porni la drum spre Portugalia, mi-am amintit de el şi nu m-am lăsat până nu l-am găsit. Îmi place să cred că ambele cărţi purtau un soi de cifru pentru destinul meu…

– Aţi vorbit despre dragostea pentru Polonia. Deduc că vă place mult şi Portugalia. De aici şi întrebarea: în ce relaţii trebuie să fie un Ambasador cu ţara de acreditare?

În primul rând, corecte şi respectuoase. Sunt două condiţii fără de care e de neconceput dezvoltarea unei cooperări normale între state. În ceea ce priveşte dragostea faţă de ţara unde eşti acreditat, există opinii că aceasta te-ar împiedica să-i apreciezi obiectiv realităţile. Îmi vine greu să dau un răspuns univoc la această întrebare, dar dacă afecţiunea este însoţită şi de raţiune, nu văd nici un păcat. La Lisabona, activează câţiva ambasadori care fac foarte mult pentru promovarea culturii portugheze în ţările lor, sunt „răsfăţaţii” evenimentelor culturale de elită, dar asta nu-i împiedică să-şi promoveze interesele naţionale de o manieră admirabilă. Oricum, eu prefer acest gen de relaţii şi mă gândesc cu milă la ambasadorii cărora le-ar fi lehamite de ţările unde activează, ca să folosesc o expresie diplomatică.

– Care sunt atribuţiile unui diplomat?

Într-o singură frază – să promoveze interesele ţării sale în statul de acreditare. Desfăşurat, acest postulat înseamnă să faci totul ca ţara ta să aibă relaţii excelente în plan politic, economic, cultural, academic, umanitar cu ţara în care te afli. Ar mai fi de adăugat câteva nuanţe de principiu: prin prestanţa şi comportamentul tău să nu aduci prejudicii ţării, să fii competitiv în mediul diplomatic străin, să fii respectat de autorităţile ţării gazdă, să faci analize competente şi să formulezi sugestii inteligente care să ajute autorităţile de acasă să ia decizii corecte şi eficiente.

– Cum este privită Republica Moldova de pe scaunul de Ambasador la Lisabona?

Înţeleg că „scaunul” e un fel de a spune, deoarece din birou nu se vede prea mare lucru. Personal, o privesc ca pe ţara mea, care mi-a acordat onoarea s-o reprezint: mi-i dragă, mă bucur de succesele ei, precum mă şi întristez atunci când are de întâmpinat greutăţi, mai ales din cele mari. Eu, însă, vă propun să extindem puţin cadrul întrebării şi să încerc să povestesc cum este privită Moldova în general din/de Portugalia. Există un capital sincer de simpatie faţă de ţara noastră şi am avut prilejul să mă conving de multe ori că această atitudine este împărtăşită în egală măsură de autorităţi şi de oamenii simpli. Autorităţile portugheze au o atitudine nu doar tolerantă, dar şi încurajatoare faţă de moldovenii stabiliţi aici, deoarece aceştia sunt buni muncitori, respectă legile, nu creează probleme administraţiilor locale. În general, legislaţia portugheză  în domeniul migraţiei este una din cele mai avansate din Europa.

– Cum este să aperi interesele ţării departe de ea?

Depinde de natura, nivelul relaţiilor ţării tale cu ţara unde eşti acreditat. Atunci când există o convergenţă de interese reciproce, când cooperarea bilaterală nu este ameninţată de pietre subacvatice sau de dosare sensibile, este mai uşor să promovezi aceste interese. Asta nu înseamnă că lucrurile merg de la sine, oricum trebuie să depui efort şi să fii mereu „pe fază”. Mă bucur că între relaţiile dintre R.Moldova şi Portugalia nu există asemenea probleme. Lucrul acesta este foarte important, mai ales, din perspectiva cooperării în domeniul integrării europene a Republicii Moldova. Ţara noastră apreciază sprijinul Portugaliei în acest sens, care se pronunţă univoc în favoarea extinderii Uniunii Europene. Şi noi contăm mult pe acest suport, mai ales că Portugalia a trecut prin etapele pe care le parcurge în prezent Moldova şi cunoaşte ce înseamnă un ajutor prietenesc la momentul oportun.

– Ce acţiuni aţi întreprins până acum pentru moldovenii aflaţi în Portugalia? Cât de des vă vedeţi cu ei, în ce relaţii sunteţi?

Cred că ar fi corect dacă i-aţi ruga şi pe ei să răspundă la aceeaşi întrebare… Chiar aş fi curios să aud ce cred ei înşişi despre cele ce m-aţi întrebat. Ei bine, mai întâi, după cum e şi firesc, am ţinut să facem cunoştinţă şi m-am întâlnit chiar de la început cu reprezentanţii celor opt asociaţii de moldoveni din Portugalia. Cred că au fost întâlniri utile pentru ambele părţi. Începeam discuţia cu o prudenţă oarecum justificată, dar de fiece dată ne-am despărţit afectuos de parcă ne-am fi cunoscut de ani de zile. Am luat cunoştinţă de doleanţele şi intenţiile lor, le-am sincronizat cu ale Ambasadei şi am constatat că avem o platformă perfectă pentru colaborare. Am spus-o de mai multe ori şi o spun şi acum cu inimă deschisă: moldovenii din Portugalia sunt oameni de foarte bună calitate. Am descoperit cu bucurie că diaspora noastră nu se reduce la dimensiunea economică, ci are şi un pronunţat har artistic. Avem pictori, poeţi, jurnalişti, arhitecţi, dansatori, interpreţi – într-un cuvânt, o Moldovă în miniatură. Vă rog să mă credeţi, nu e o exagerare: comunicăm zilnic, cel puţin la telefon. Abia departe de casă înţelegi cu adevărat cât de mult înseamnă comunicarea umană – elementar, să ai cui spune un simplu „Bună ziua!” în limba ta. Îmi amintesc chiar în primele zile când venisem la Lisabona sunase un om la Ambasadă, avea permisul de conducere cu termen expirat și am discutat mai mult timp. A doua zi mă sună din nou şi, oarecum jenat, mă întreabă: „Da se poate să mai vorbim oleacă? Ieri aţi stat de vorbă aşa de frumos cu mine… Aici ştiţi cum îi, mergi pe drum şi-ţi vine să vorbeşti tu cu tine”.

– În ultimă instanţă, deciziile respective ţin de ceea ce numim dreptul omului la libera circulaţie.

Exact, cu toate că, în context concret, lucrul acesta sună cam neobişnuit. Cu puţin timp în urmă, la Ambasadă a avut loc un eveniment care, văzut din Chişinău,  pare absolut de rutină: a fost lansat cenaclul literar „Dor de plai” sub îndrumarea inimoaselor doamne Nadejda Boghenco şi Elena Voina. Părinţi şi copii au interpretat împreună cântece din repertoriul peren al neamului nostru, au recitat poezii de suflet. Şi au făcut-o cu toată sinceritatea, dintr-o necesitate profundă, care nu se lasă atât de uşor definită prin cuvinte.

În străinătate, lucrurile şi sentimentele capătă cu totul altă dimensiune şi sensibilitate, iar necesitatea sentimentului de neam cred că e printre cele dintâi. La festivalul „Mărţişor” organizat de Centrul Cultural Moldav, un pici din clasele primare m-a luat de mână şi mi-a zis misterios: „Domnu Ambasador, haideţi că vreau să vă fac cunoştinţă cu cineva”. Ne-am apropiat de alt flăcău brav ca el: „Iaca, aista-i cumătrul meu!” Vă rog să mă credeţi, acesta nu-i genul de cumătrism care ne dă atâta bătaie de cap ani buni de zile.

– Cum este viaţa petrecută la Lisabona?

În ciuda aparentei simplităţi, întrebarea nu este chiar atât de uşoară. Şi asta din motivul că încă nu cunosc Lisabona suficient de bine ca să mă dau cu părerea. Aşa, nişte percepţii subiective, mai mult frânturi decât priviri de sinteză. Din primele zile, m-a impresionat nespus rozmarinul – eu, care eram obişnuit doar cu rozmarinul din cântecele Mariei Tănase, să văd grădini întregi unduindu-se în parfumul acestei plante delicate! Apoi, în timp ce mă plimbam cu nevastă-mea la braţ, am observat pe nevrute cu câtă eleganţă se îmbracă tinerele portugheze, mai exact un detaliu de vestimentaţie: umărul stâng e uşor-uşor dezgolit, mai mult o aluzie, o nuanţă… Nici urmă de vulgaritate.

Mi-am făcut un obicei, de-a lungul vieţii, ca atunci când ajung într-un oraş nou pentru mine, neapărat să merg la piaţă, unde viaţa-i alta decât „la bulivar”, vorba lui Caragiale. Ştiu că un diplomat nu trebuie să se exprime în termeni critici faţă de ţara de reşedinţă, dar nu mă pot reţine: la piaţa portugheză poţi găsi orice doreşti, nu şi leuştean… Cruntă dezamăgire. Dar Lisabona are capacitatea de a te  uimi mereu, aşa că treci uşor peste această stare de disconfor. Este nemaipomenită, în special, partea veche, istorică a oraşului, unde istoria este stratificată într-un fel anume. Poţi merge rătăcind ore întregi pe străduţele incredibil de înguste, dând la o parte cu un gest firesc de mână lenjeria pusă la uscat şi salutând ca pe vechi cunoscuţi bătrâneii care-şi sorb cafeaua de duminică după amiază. Mi-am cumpărat un disc video întitulat „Misterele Lisabonei” după Fernando Pessoa şi încerc să cunosc capitala mergând pe urmele acestui mare singuratic. Dar la ce bun v-aş povesti toate astea? Sunteţi una din puţinele, dacă nu chiar unica, instituţii media de la noi care întreţine cu statut permanent rubrica „Diaspora”, aşa că o vizită de documentare în Portugalia ar fi mai mult decât binevenită.

 – Povestiţi-ne câte ceva despre familia Dvs.

Familia mea este numeroasă, dar împreună cu mine se află doar nevastă-mea. Scrie, citeşte, îşi îngrijeşte minunăţiile de flori la terasă, face minuni culinare, dar în realitate tânjeşte mult după viaţa de acasă, în special după nepoţi şi după adoratul întregului neam Turea, motanul Hasan. La prima vedere poate părea o cochetărie, dar din proprie experienţă m-am convins că viaţa unei soţii de diplomat nu este uşoară. Ai nişte relaţii, eşti angrenată într-un sistem, îţi faci nişte proiecte de viitor şi la un moment dat te vezi nevoită să tai (în cel mai bun caz să conservezi) totul şi să dispari pentru 3-4 ani într-o zonă unde nu ştii ce te aşteaptă şi cum te vei acomoda.  Îi sunt recunoscător soţiei pentru sacrificiile pe care le face de dragul meu şi probabil că ar trebui să-i mărturisesc mai des acest lucru…

Apoi, mai am trei feciori. Doi (Marin şi Dragoş) sunt căsătoriţi, au familiile lor, iar cel mic, Valerică (vă daţi seama că, fiind mezinul, nu putea să poarte alt nume), se pregăteşte să aplice la una din instituţiile de învăţământ superior din Lisabona. Anterior, a studiat limba arabă şi civilizaţia islamică la Varşovia, apoi a făcut studii de americanistică la Universitatea de Stat din Chişinău.

– Cine sunt scriitorii pe care-i citiţi?

Ei bine, despre Luís Vaz de Camões nici nu mai zic, face parte din lista lecturilor obligatorii pentru orice intelectual. Mă bucur că, după mai multe tentative, am făcut, în sfârşit,  rost de  „Cartea neliniştirii” de Fernando Pessoa, apărută la editura „Humanitas” acum câţiva ani. Mă consider un norocos, deoarece demult nu mai poate fi găsită prin librării – îi mulţumesc pe această cale lui Pavel Păduraru că m-a ajutat să găsesc un exemplar. Am citit câteva cărţi de José Saramago, iar acum sunt fascinat de doi dintre scriitorii din generaţia mai tânără: José Luís Peixoto si Lídia Jorge. Cu ultima chiar am avut onoarea să fac cunoştinţă în cadrul unui eveniment cultural de la Lisabona. Vreau să împărtăşesc cu dumneavoastră o observaţie, dar rămâne exclusiv între noi. Ştiţi de ce există mulţi scriitori care scriu prost? Din cauza că nu l-au citit pe Peixoto! După ce citeşti asemenea gen de literatură, faci una din două: ori te laşi de scris, ori realizezi un salt imposibil şi te depăşeşti pe tine însuţi.

Anunțuri

Un gând despre &8222;Valeriu Turea, Ambasadorul R. Moldova în Portugalia: ”Moldovenii din Portugalia sunt oameni de foarte bună calitate”&8221;

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s