Raisa Vieru – cu gândul la Grigore Vieru

NOTĂ: Interviul a fost publicat pe 12 Februarie 2010 pe site-ul politik.md

”Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici măcar nu te urăsc/ Cum te blesteamă unii, vreau să zic,/ La fel cum lumina pârăsc. {…} Nu frica, nu teamă,/ Milă de tine mi-i,/ Că n-ai avut niciodată mamă,/ Că n-ai avut niciodată copii”. Mai aud și acum, după un an, vocea caldă și liniștită a poetului nostru Grigore Vieru, care rostea aceste versuri, în timp ce zeci de mii de oameni îl petreceau pe ultimul drum. Ne este dor de tine, maestre şi să știi că vei trăi mereu în inimile noastre!

În preajma zilei, în care Grigore Vieru, ar fi împlinit 75 de ani am realizat un interviu cu soția sa, Raisa Vieru pentru a afla momente unice din viața poetului, pentru a-l avea mai aproape pe Vieru. Imediat ce am intrat în casă am fost întâmpinată de câteva etajere ”bâcșite” cu cărți. Până a ajunge în camera în care obișnuia poetul să-şi petreacă timpul, am fost salutată încă de câteva poliţe de cărți. Sigur, camera în care am realizat interviul era şi ea plină de cărți, de portrete cu chipul lui Grigore Vieru, cu medalii obţinute, cu amintiri plăcute.
Fiecare colț din apartamentul mic și neîncăpător, după cum spune Raisa Vieru, vorbește despre Grigore Vieru, iar biroul de lucru al poetului îl mai așteaptă cuminte să vină. ”Era foarte generos, nu refuza pe nimeni. Întotdeauna spunea: “da o să fac, o să fie bine”. Erau permanent oaspeți în casa noastră. Avea foarte mulți prieteni, îi plăcea să vină prietenii acasă, era ospitalier. Eu știam acest lucru și trebuia mereu să am rezerve în frigider sau ceva gătit” îşi aminteşte, cu drag, Raisa Vieru.
Sensibil, generos, îngăduitor, înțelegător și talentat, acesta a fost Grigore Vieru, versurile căruia au fost cântate, recitate, aplaudate de mii și mii de admiratori. Cartea preferată a soției Raisa este ”Numele tău”, despre care spune că ”acolo este dragostea noastră, tinerețea noastră”. “Acum, de când nu mai este printre noi, trebuie să îi păstrăm memoria, pentru că un scriitor poate învia numai în limba în care a murit” spune Raisa Vieru, îndurerată că poetul i-a apărut doar de două ori în vis. Împreună i-au crescut pe cei doi fii ai lor, despre care îşi aminteşte că nu erau geloși pe faptul că tatăl lor era iubit de către toți copii. ”Ei se mândreau cu poezia tatălui său. La început nu puteau să se obișnuiască cu faptul că profesoara îi întreba poezia scrisă de Grigore Vieru, doar ei știau că este poezia lui tata”. Vă propun să citiți mai jos despre viaţa de zi cu zi a poetului, despre lucrurile neobișnuite care s-au întâmplat după moarte sau despre ceea ce a făcut Raisa Vieru timp de un an de zile fără Grigore Vieru.
Cum l-ați cunoscut pe Grigore Vieru?
Lucram la Teatrul de Operă și Balet ca secretar literar. În luna noiembrie 1958 a avut loc al doilea Congres al scriitorilor unde am fost invitată și eu. După finisarea congresului am coborât în vestiar să-mi iau haina, acolo era consăteanul meu, poetul Pavel Boțu. M-am apropiat de el și l-am salutat. Alături de el era poetul Grigore Vieru și mi-a făcut cunoștință. Am început să ne întâlnim, ne vedeam aproape zilnic și așa s-a închegat prietenia noastră, pentru ca la 8 iunie anul următor să ne căsătorim.
Cum era poetul acasă sau în viața de zi cu zi?
El era poezie din creștet până în tălpi. Pictorul Igor Vieru i-a făcut un portret în care i-a redat perfect făptura chipului. Grigore era într-o cămașă care parcă curgea de pe el: poetul părea supt de poezie. Lucra mereu. Stătea, creându-ţi impresia că nu lucrează, dar mintea lui crea în permanenţă. A fost un caz în care eu îi povesteam ceva, el parcă mă asculta și doar spunea: “da, da”. Însă, când ne-am așezat să luăm prânzul, m-a întrebat despre ceea ce i-am povestit mai devreme. Atunci am înțeles că el, de fapt, nu mă asculta, ci crea ceva și, pentru a nu mă supăra, dădea afirmativ din cap.
Poetul spunea că doarme doar 3 ore din cele 24, și este fericit că poate dormi doar atât. Noaptea, stătea foarte liniștit pentru a nu deranja pe cei din casă, repetând în gând, până dimineață, poezia pe care o compunea, ca să nu o uite. Într-o dimineață s-a trezit şi s-a așezat imediat la masa de scris și începu să scrie poezia. Eu îl întreb: “chiar atât de repede poți să compui o poezie?”, la care el îmi spune: “eu toată noaptea am lucrat la această poezie și am repetat-o până dimineață, ca să nu o uit, am învățat-o, iar acum o scriu”. Poetul nu avea zi de odihnă sau zi de lucru, el mereu crea.
Ați mers vreodată la munte, la mare?
În fiecare an mergeam la mare, iar iarna ne duceam la sanatoriul de la Truscovăț la odihnă, dar și acolo lucra.
Odată, vara, am fost în munții Carpați, pe atunci îl aveam doar pe feciorul cel mare și după ce luam dejunul Grigore se ducea în pădure să se plimbe. Eram proaspăt căsătoriți, băiatul avea doar 3 ani, iar pentru mine era straniu să rămânem singuri. Mai târziu, însă, am înțeles că poetul avea nevoie să se elibereze de tot ce era straniu lui. Și numai când se întorcea de la plimbare reintra în sine ca poet și putea să scrie o poezie sau două.
Care vă sunt cele mai plăcute versuri?
Toate versurile lui Vieru sunt frumoase, cu sens adânc, sunt filosofice. Acum, după moartea poetului, recitindu-le, le simt mai profund. Fiecare etapă a vieții noastre este redată în poeziile lui Vieru: când luptam pentru eliberare, limbă, alfabet, independență.
Femeia este un mit sau un adevăr în poezia lui Vieru?
”Poeziile despre mamă și femeie mă sensibilizează foarte mult – spunea Grigore – pentru că eu scriu despre toate femeile, despre mama mea, despre soția mea, despre fecioara care va fi mamă.”
Aveți toate volumele de carte scrise de Grigore Vieru?
Nu am toate volumele, din păcate, pentru că Grigore era un om foarte generos. Atunci când îl întâlneau oamenii pe stradă și îi cereau o carte cu autograf, el dădea până la ultima carte. Dacă nu mai erau acasă, se ducea la librărie și o cumpăra. Când am văzut că dispar cărțile, am încercat să ascund măcar câte un exemplar pentru arhiva familiei. Însă, într-o zi avea nevoie urgent de o carte, atunci, am deschis un dulap unde, de fapt, se păstra vesela și i-am dat cartea. A fost de ajuns să vadă ca după aceea să le dea când nu mai erau prin librării.
Cum credeți, a fost întâmplător sau a fost un semn faptul că Grigore Vieru a murit în data în care s-a născut Mihai Eminescu?
Cred că a fost o premoniție, fiindcă Grigore i-a dat o carte cu autograf poetului Adrian Păunescu, în 2008, și-a scris ziua și anul morții sale: 19 ianuarie 2009.
Nu credeam că sufletul omului după moarte este alături de cei vii timp de 40 de zile. Dar m-am convins: el a fost permanent cu noi. Într-o zi de joi am primit ziarul ”Literatura și Arta” și citeam la măsuța de lângă divan, un articol postmortem, despre poet și simt că din partea dreaptă mă împinge cineva foarte puternic. Am realizat că trebuie să-i fac loc și lui să citească lângă mine. Chiar și fiul Călin spunea că simte în partea dreaptă o căldură și că este cineva lângă el.
În seara de dinaintea înmormântării poetului, ne-am așezat cu nepoata mea să pregătim cele necesare pentru a doua zi. În odaia de alături dormea nepotul meu și la un moment dat aud clar cum se deschide ușa de la intrare, o trimit pe nepoată să vadă, dacă a ieșit nepotul ca să închidă ușa după el. Ea se întoarce şi îmi spune că ușa este încuiată, băiatul doarme, dar lumânarea care ardea s-a stins și a aprins alta. Noi am continuat să lucrăm și cam după o oră aud ușa de la bucătărie că se deschide. Eu iar îi spun nepoatei: “du-te și vezi probabil că nepotul s-a trezit și vrea să mănânce ceva”. Ea se duce și când revine îmi spune că în bucătărie nu este nimeni, nepotul doarme, iar lumânarea pâlpâia gata-gata să se stingă. Atunci am înțeles că era Grigore, care îmi dădea de știre că se stinge lumânarea, pentru că nu este bine să nu ardă o lumină în nopțile în care a murit cineva.
Toate cele 40 de zile l-am simțit alături. În noaptea de 5 spre 6 februarie m-am trezit brusc pe la 4 dimineața cu un distih în gând, după care au mai urmat alte cinci. Când am realizat că acesta este stilul lui Grigore Vieru, m-am sculat repede și le-am scris pe foaie ca să nu le uit. Se vede că era spiritul lui și în versuri îmi transmitea despre el:
”Pe boltă stele cât zile, hei, ce faceți fără mine.
Caut casa cea frumoasă, greu de nimerit acasă.
Numai știu ce e cu mine, vreau la tine, vreau la tine.
Zile scurte, zile scurte, astea-s, n-am avut mai multe”.
Am crezut că acesta este întreg mesajul pe care a vrut să mi-l transmită. Însă îmi mai apare în minte și un ultim distih: ”muzica populară e valoare, e valoare”. Mă gândeam ce are una cu alta, dar peste câteva zile mă sună Nina Bolboceanu (realizatoarea emisiunii ”Evantai Folcloric”) și îmi spune că vine să filmeze un reportaj despre ce credea Vieru despre folclor. Atunci am înțeles că Grigore mi-a trimis ce să-i spun dnei Nina.
Cum a fost această perioadă de timp – un an – fără Grigore Vieru?
Este foarte greu, plâng mereu, îmi amintesc cu dor de el și orice mă surprinde și mă întristează. Sunt conștientă de faptul că nu trebuie să plâng mereu pentru că și el suferă. Încerc să fac câte ceva pentru el, ceea ce dorea să facă. Realizez acum concertele pe care a dorit atât de mult să le vadă, cel de aici și cel din București, contribui la instalarea bustului său pe Aleea Clasicilor, la redenumirea străzii care îi va purta numele, la crearea unui centru de creație cu numele poetului.
Mi-am luat multe obligații pentru a fi mai aproape de el și tot timpul mă gândesc cum ar fi procedat el, cum i-ar fi plăcut lui. Vreau să fac la nivelul lui, nu oricum, dar la nivelul poetului.
Ce veți face de ziua poetului, în acest an, în care ar fi împlinit 75 de ani?
Sigur că vom merge la cimitir și îl vom pomeni. La bustul poetului, de pe Aleea Clasicilor, în ziua aniversară, 14 februarie, se vor recita poezii, cântece. Acolo va fi prezent feciorul Călin, căci eu voi merge la Veneția pentru a asista la lansarea cărții ”Făgăduindu-mă iubirii”, o traducere în limba italiană.
Plecarea poetului, Grigore Vieru, în lumea celor drepți, ne-a lăsat mai reci și mai săraci. Am rămas triști și îndurerați, iar golul lăsat în inimile noastre nu cred că va putea fi umplut vreodată. Oficialitățile au declarat anul 2011, anul “Grigore Vieru”, iar pe parcursul anului 2010, studenţii facultăţilor de ştiinţe umanistice vor beneficia de bursa nominală “Grigore Vieru”.
Sunt iarbă, mai simplu nu pot fi, spunea Grigore Vieru.
Dumnezeu să-l odihnească în pace…
Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s